Jurnal de nunta - cererea in casatorie

Da, ati inteles bine, este rand de nunta. Si nu orice nunta,  ci tocmai nunta mea. Asa cum multi dintre voi stiti, in urma cu o luna si o saptamana m-am logodit. Dar nu stiu de ce exista formularea aceasta la persoana intai singular, pentru ca, de fapt, nu ai cum sa te logodesti de unul singur, ci este o actiune si un consimtamant pe care il fac doua persoane care se iubesc si doresc sa se casatoreasca. Asadar, in urma cu ceva timp, eu si iubitul meu ne-am logodit. Mai exact, pe 28 aprilie, data care are o intreaga istorie, pe care nu ma apuc sa o povestesc pentru ca nu as mai termina niciodata aceasta postare. Si eu imi doresc sa o pot termina, ca sa pot sa va povestesc, pas cu pas, cum voi organiza o nunta in mai putin de 5 luni, din care a trecut deja o luna si o saptamana. 

Dar sa incep cu inceputul. A fost o zi de duminica in care nu ma asteptam la nimic. Am iesit de la slujba de duminica de la ora 11, moment in care mi-a spus ca trebuie sa faca o oprire pe la birou, la care eu nu puteam sa iau parte. Asa ca ne-am facut cumparaturile pentru masa de pranz si m-a lasat acasa, ca sa o pregatesc. Eu mi-am inceput treaba, ca o colega de apartament de treaba ce sunt. 

Nici nu mi-am dat seama cat de repede a trecut timpul, iar el a ajuns acasa cu un buchet de flori. Eu m-am bucurat enorm de flori pentru ca cele din vaza incepeau sa se ofileasca si trebuiau schimbate. Trebuie sa stiti ca eu sunt ca un copil mic atunci cand vine vorba despre surprize si cadouri. Ma bucur cu adevarat de cel mai mic gest pe care il face cineva pentru mine. Asa ca nici nu am observat cutiuta de pe masa care era pusa intr-o pungulita de cadou din material. Eu mi-am facut treaba si am pus florile in apa.

Atunci el mi-a spus ca mai are ceva pentru mine, aratand spre micul cadou. M-a lasat sa il deschid singura, fiind vizibil miscat de moment, mai ales cand a inteles ca mi-am dat seama care era cadoul. Cat despre mine, am intuit repede ce se afla in pungulita si mainile au inceput sa imi tremure, ceea ce a facut sa dureze o vesnicie pana cand am reusit sa desfac nodul snurului pungulitei. Minunatul inel a ajuns, intr-un final pe degetul meu cu ajutorul lui, dupa ce am acceptat cererea (fara sa se puna intr-un genunchi ca si figurina de mai sus), chiar si un simplu "da" fiind atunci greu de rostit. Emotia ma coplesise si nu am scapat de ea decat dupa un timp de reculegere.
Ulterior am aflat ca nu fusese planuit, ci doar petrecuse o luna de zile in cautarea inelului. Inelul fusese gasit cu cu doua zile inainte, impreuna cu una dintre nase. Aceasta urma sa cumpere inelul cu o zi inainte, iar vizita la birou a fost ocazia perfecta ca el sa il recupereze. Spune ca a cautat inelul perfect, insa pana la urma era gestul cel care conta si nu valoarea (fie vorba intre noi, mult prea mare) a inelului.
Vai... m-am lungit si nici nu am inceput sa povestesc despre pregatiri, asa ca ramane sa continui de aici jurnalul meu cat de curand.